Mircea Cărtărescu
când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.
când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?
fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.
înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.
dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.
miercuri, 30 ianuarie 2008
joi, 10 ianuarie 2008
(Dez)amagire.
Putina lumina, putina poezie, multe emotii ratacite insotite de stari de rau, de frisoane. Ma hranesc zi de zi cu ele. Nu pot fara mine si chiar cand le alung ma cauta, ma bantuie, ma urmaresc oriunde. As vrea sa evadez din mine, sa rup trupul uscat de vant si sa zbor in alta galaxie, si acolo, la milioane de ani lumina distanta, sa uit de mine si de noi, de voi, de timp. Dar de fiecare data cand incerc, ma trezesc in alta burta de peste. Ma amagesc. Pentru ca sunt copil, pentru ca inca cred in ceva mai bun, in cineva capabil sa-mi schimbe emotiile. Pentru ca eu chiar cred in oameni ! Cred ca toti suntem undeva, mai buni, mai umili, dar ne-am ratacit. Cred in oameni. Cred ca sunt naiva. Si cand toti par a ma incuraja sa evadez din lumea asta, sa intru intre lumi, intr-un loc nedefinit, nedeterminat, care asteapta zambete din inima. 
Cum era? Nu ma dezamageste nimeni. Ma dezamagesc singura pentru ca indraznesc sa vreau, sa visez, sa sper. Pacat ca pe jos e murdar si azi am iesit in tenisi. A trebuit sa ma murdaresc rau ca sa observ ce urat e afara. E si frig. Acum mi-am dat seama. Probabil va fi la fel pentru mult timp. Ma pierd intre mii si mii de glasuri de copii. Privesc mizeria de pe tenisi si o lacrima trista ma cearta pentru toate ideile obraznice, pentru toate gandurile rostite timid. Copii au disparut. Lipsa voastra de emotii m-a dezgustat. Sunt singura, dezamagita si am o stare de rau.
Cum era? Nu ma dezamageste nimeni. Ma dezamagesc singura pentru ca indraznesc sa vreau, sa visez, sa sper. Pacat ca pe jos e murdar si azi am iesit in tenisi. A trebuit sa ma murdaresc rau ca sa observ ce urat e afara. E si frig. Acum mi-am dat seama. Probabil va fi la fel pentru mult timp. Ma pierd intre mii si mii de glasuri de copii. Privesc mizeria de pe tenisi si o lacrima trista ma cearta pentru toate ideile obraznice, pentru toate gandurile rostite timid. Copii au disparut. Lipsa voastra de emotii m-a dezgustat. Sunt singura, dezamagita si am o stare de rau.
vineri, 30 noiembrie 2007
Mai mult decat iubire...
"Dragostea infrumuseteaza toate ideile si justifica toate obrazniciile" ( G.B. Shaw) . Numai auzul acestor cuvinte ma umple de revolta. Adica...cum?! Cand exista dragoste de mama, dragoste de sora, de natura, de sine, de altu, de umbra, de idol, de mentor...putem gasi cate o dragoste ca scuza pentru orice? "Vesnic tin cura de slabire si incerc sa ma dezindragostesc fara folos. Dar e ceva in mine care ma duce cu bratele intinse, ca si cum as fi hipnotizata, catre platouri cu baclavale si catre iubiri deznadejduite, dar dulci, catre aluaturi parfumate si fragede, catre brate interzise." ( Alice Nastase )
Sau poate e o dragoste imaginara, o dragoste inefabil, ce se doreste a fi de mintea mea ce amesteca aroma intepatoare de ciocolata calda cu gustul de emotie indragostita. Poate ne limitam sufletele din ce in ce mai mult. De fiecare data cand m-am indragostit cu adevarat, cu nebunie, cu durere, cu ameteala, cu dor, am redevenit copil.
Marturisesc ca nu cunosc iubirea. Marturisesc ca stiu ca sunt indragostita constant de vant, de ploi, de o poezie, o carte, o poza pe care o contemplu pana la epuizare, pana se plictiseste de mine si incet incet ne indepartam si eu ma indragostesc nebuneste de amintirea ei si am depresie si apoi ma indragostesc deodata de un gand incogniscibil si de floarea pe care am gasit-o azi la fereastra ( probabil e acolo de zile intregi, dar nu am observat-o).
Marturisesc ca am emotii puternice, pana la lacrimi, marturisesc ca sunt omul obisnuit ce poarta un razboi cu sine, cu un alt "eu" care e indragostit de altceva, de ingerul meu pazitor pe care il simt si pe care, in ignoranta mea, refuz sa il aud. Cred ca am alti ingeri, poate mai aproape de fiinta banala ce sunt, care imi lumineaza calea. Am alaturi oameni angelicizati care sunt cu mine dinainte de dintotdeauna si pe care i-as imbratisa ore in sir fara un cuvant.
Un tremur nebun mi-a cuprins sufletul si ma lupt si incerc sa scap de el dar se pare ca nu renunta si acum pielea-mi danseaza pe muzica lui. Mataniile de pe masa inconjoara camera de lumina ce imi patrunde in orbite si un miros de acorduri de chitara imi infunda narile si multumesc ingerului meu ca exista. Il rog sa-mi ierte banalitatea, lipsa de inspiratie, sa nu ma lase niciodata sa ma pierd.
Oamenii mei angelicizati, putinii trecatori prin viata, deja ridati, carunti si plini de grija altcuiva ma asteapta sa trec de mii de esecuri, sa ma maturizez odata, sa ma gasesc/re-gasesc. Si cand ne atingem palmele, ne amestecam sentimentele, gandurile. Ne amestecam. Si se aud soapte. Si eu realizez cati ingeri am... Mai multi decat merit. Prietenii mei care au parasit lumea asta inainte de vreme, prietenii mei angelicizati , camarazii mei de razboi si ingerul cu iubirea lui " care-l devoreaza, care umple toate fisurile si face ca orice incercare de agresiune sa devina pulbere" ( P. Coelho ). Sper sa nu-mi dezamagesc viitorul si sa ajung candva macar praf din aripile unui pui de inger.
Sau poate e o dragoste imaginara, o dragoste inefabil, ce se doreste a fi de mintea mea ce amesteca aroma intepatoare de ciocolata calda cu gustul de emotie indragostita. Poate ne limitam sufletele din ce in ce mai mult. De fiecare data cand m-am indragostit cu adevarat, cu nebunie, cu durere, cu ameteala, cu dor, am redevenit copil.
Marturisesc ca nu cunosc iubirea. Marturisesc ca stiu ca sunt indragostita constant de vant, de ploi, de o poezie, o carte, o poza pe care o contemplu pana la epuizare, pana se plictiseste de mine si incet incet ne indepartam si eu ma indragostesc nebuneste de amintirea ei si am depresie si apoi ma indragostesc deodata de un gand incogniscibil si de floarea pe care am gasit-o azi la fereastra ( probabil e acolo de zile intregi, dar nu am observat-o).
Marturisesc ca am emotii puternice, pana la lacrimi, marturisesc ca sunt omul obisnuit ce poarta un razboi cu sine, cu un alt "eu" care e indragostit de altceva, de ingerul meu pazitor pe care il simt si pe care, in ignoranta mea, refuz sa il aud. Cred ca am alti ingeri, poate mai aproape de fiinta banala ce sunt, care imi lumineaza calea. Am alaturi oameni angelicizati care sunt cu mine dinainte de dintotdeauna si pe care i-as imbratisa ore in sir fara un cuvant.
Un tremur nebun mi-a cuprins sufletul si ma lupt si incerc sa scap de el dar se pare ca nu renunta si acum pielea-mi danseaza pe muzica lui. Mataniile de pe masa inconjoara camera de lumina ce imi patrunde in orbite si un miros de acorduri de chitara imi infunda narile si multumesc ingerului meu ca exista. Il rog sa-mi ierte banalitatea, lipsa de inspiratie, sa nu ma lase niciodata sa ma pierd.
Oamenii mei angelicizati, putinii trecatori prin viata, deja ridati, carunti si plini de grija altcuiva ma asteapta sa trec de mii de esecuri, sa ma maturizez odata, sa ma gasesc/re-gasesc. Si cand ne atingem palmele, ne amestecam sentimentele, gandurile. Ne amestecam. Si se aud soapte. Si eu realizez cati ingeri am... Mai multi decat merit. Prietenii mei care au parasit lumea asta inainte de vreme, prietenii mei angelicizati , camarazii mei de razboi si ingerul cu iubirea lui " care-l devoreaza, care umple toate fisurile si face ca orice incercare de agresiune sa devina pulbere" ( P. Coelho ). Sper sa nu-mi dezamagesc viitorul si sa ajung candva macar praf din aripile unui pui de inger.
duminică, 18 noiembrie 2007
joi, 15 noiembrie 2007
Propun sa cititi si voi ...
Mendebilul
Mircea Cartarescu
"Stau cu patura pe mine la masa de scris si totusi mi-e oribil de frig. Cat timp am scris randurile astea, camera mea, cavoul meu, a calatorit prin ceata neagra de-afara atat de repede, incat mi s-a facut rau. M-am sucit si m-am rasucit in pat toata noaptea, sac neputincios de ciolane aburite de transpiratie. Afara nu mai exista nimic, niciodata. Oricat ai merge, in orice directie, pana la infinit, e numai ceata asta neagra si deasa, solida ca smoala. Ruletistul e miza mea si ar trebui sa fie bucatica mea de aluat in jurul careia ar fi posibil sa creasca din nou painea pufoasa a lumii. [...] Ani de zile Ruletistul a tinut Ingerul de haina, luptandu-se sa-l dea jos, smucindu-l in toate partile. A venit insa si seara cand l-a apucat de grumaji si, adunandu-si puterile, l-a privit adanc in ochi. Iar Domnul, spre dimineata, l-a schilodit si i-a schimbat numele.
[...]
Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmei, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur-imprejur, cu toata pielea. "
Mircea Cartarescu
"Stau cu patura pe mine la masa de scris si totusi mi-e oribil de frig. Cat timp am scris randurile astea, camera mea, cavoul meu, a calatorit prin ceata neagra de-afara atat de repede, incat mi s-a facut rau. M-am sucit si m-am rasucit in pat toata noaptea, sac neputincios de ciolane aburite de transpiratie. Afara nu mai exista nimic, niciodata. Oricat ai merge, in orice directie, pana la infinit, e numai ceata asta neagra si deasa, solida ca smoala. Ruletistul e miza mea si ar trebui sa fie bucatica mea de aluat in jurul careia ar fi posibil sa creasca din nou painea pufoasa a lumii. [...] Ani de zile Ruletistul a tinut Ingerul de haina, luptandu-se sa-l dea jos, smucindu-l in toate partile. A venit insa si seara cand l-a apucat de grumaji si, adunandu-si puterile, l-a privit adanc in ochi. Iar Domnul, spre dimineata, l-a schilodit si i-a schimbat numele.
[...]
Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmei, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur-imprejur, cu toata pielea. "
Al cincilea munte
Paulo Coleho
Paulo Coleho
Exista momente inevitabile de nefericire care ne intrerup viata. Ele nu au loc insa fara un motiv. Uneori lumea pare sa fi conspirat impotriva noastra, asa ca ne intrebam: "De ce trebuie sa mi se intample tocmai mie? " Confruntati cu inevitabilul, unii dintre noi se descurajeaza; altii insa devin mai puternici si intelegerea lor sporeste. Povestea profetului Ilie este o lectie de speranta nepretuita pentru omul contemporan. In ce masura ne putem prezice destinul? Aceasta este intrebarea care pluteste in aer deasupra celui de-Al Cincilea Munte si careia fiecare din noi incearca sa ii gaseasca raspuns.
Cam astea sunt propunerile mele pana acum ... Poate veniti si voi cu propuneri... Chiar as aprecia....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)