vineri, 30 noiembrie 2007

Mai mult decat iubire...







"Dragostea infrumuseteaza toate ideile si justifica toate obrazniciile" ( G.B. Shaw) . Numai auzul acestor cuvinte ma umple de revolta. Adica...cum?! Cand exista dragoste de mama, dragoste de sora, de natura, de sine, de altu, de umbra, de idol, de mentor...putem gasi cate o dragoste ca scuza pentru orice? "Vesnic tin cura de slabire si incerc sa ma dezindragostesc fara folos. Dar e ceva in mine care ma duce cu bratele intinse, ca si cum as fi hipnotizata, catre platouri cu baclavale si catre iubiri deznadejduite, dar dulci, catre aluaturi parfumate si fragede, catre brate interzise." ( Alice Nastase )
Sau poate e o dragoste imaginara, o dragoste inefabil, ce se doreste a fi de mintea mea ce amesteca aroma intepatoare de ciocolata calda cu gustul de emotie indragostita. Poate ne limitam sufletele din ce in ce mai mult. De fiecare data cand m-am indragostit cu adevarat, cu nebunie, cu durere, cu ameteala, cu dor, am redevenit copil.
Marturisesc ca nu cunosc iubirea. Marturisesc ca stiu ca sunt indragostita constant de vant, de ploi, de o poezie, o carte, o poza pe care o contemplu pana la epuizare, pana se plictiseste de mine si incet incet ne indepartam si eu ma indragostesc nebuneste de amintirea ei si am depresie si apoi ma indragostesc deodata de un gand incogniscibil si de floarea pe care am gasit-o azi la fereastra ( probabil e acolo de zile intregi, dar nu am observat-o).
Marturisesc ca am emotii puternice, pana la lacrimi, marturisesc ca sunt omul obisnuit ce poarta un razboi cu sine, cu un alt "eu" care e indragostit de altceva, de ingerul meu pazitor pe care il simt si pe care, in ignoranta mea, refuz sa il aud. Cred ca am alti ingeri, poate mai aproape de fiinta banala ce sunt, care imi lumineaza calea. Am alaturi oameni angelicizati care sunt cu mine dinainte de dintotdeauna si pe care i-as imbratisa ore in sir fara un cuvant.
Un tremur nebun mi-a cuprins sufletul si ma lupt si incerc sa scap de el dar se pare ca nu renunta si acum pielea-mi danseaza pe muzica lui. Mataniile de pe masa inconjoara camera de lumina ce imi patrunde in orbite si un miros de acorduri de chitara imi infunda narile si multumesc ingerului meu ca exista. Il rog sa-mi ierte banalitatea, lipsa de inspiratie, sa nu ma lase niciodata sa ma pierd.
Oamenii mei angelicizati, putinii trecatori prin viata, deja ridati, carunti si plini de grija altcuiva ma asteapta sa trec de mii de esecuri, sa ma maturizez odata, sa ma gasesc/re-gasesc. Si cand ne atingem palmele, ne amestecam sentimentele, gandurile. Ne amestecam. Si se aud soapte. Si eu realizez cati ingeri am... Mai multi decat merit. Prietenii mei care au parasit lumea asta inainte de vreme, prietenii mei angelicizati , camarazii mei de razboi si ingerul cu iubirea lui " care-l devoreaza, care umple toate fisurile si face ca orice incercare de agresiune sa devina pulbere" ( P. Coelho ). Sper sa nu-mi dezamagesc viitorul si sa ajung candva macar praf din aripile unui pui de inger.

joi, 15 noiembrie 2007

Propun sa cititi si voi ...

Mendebilul
Mircea Cartarescu

"Stau cu patura pe mine la masa de scris si totusi mi-e oribil de frig. Cat timp am scris randurile astea, camera mea, cavoul meu, a calatorit prin ceata neagra de-afara atat de repede, incat mi s-a facut rau. M-am sucit si m-am rasucit in pat toata noaptea, sac neputincios de ciolane aburite de transpiratie. Afara nu mai exista nimic, niciodata. Oricat ai merge, in orice directie, pana la infinit, e numai ceata asta neagra si deasa, solida ca smoala. Ruletistul e miza mea si ar trebui sa fie bucatica mea de aluat in jurul careia ar fi posibil sa creasca din nou painea pufoasa a lumii. [...] Ani de zile Ruletistul a tinut Ingerul de haina, luptandu-se sa-l dea jos, smucindu-l in toate partile. A venit insa si seara cand l-a apucat de grumaji si, adunandu-si puterile, l-a privit adanc in ochi. Iar Domnul, spre dimineata, l-a schilodit si i-a schimbat numele.
[...]
Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmei, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur-imprejur, cu toata pielea. "



Al cincilea munte
Paulo Coleho

Exista momente inevitabile de nefericire care ne intrerup viata. Ele nu au loc insa fara un motiv. Uneori lumea pare sa fi conspirat impotriva noastra, asa ca ne intrebam: "De ce trebuie sa mi se intample tocmai mie? " Confruntati cu inevitabilul, unii dintre noi se descurajeaza; altii insa devin mai puternici si intelegerea lor sporeste. Povestea profetului Ilie este o lectie de speranta nepretuita pentru omul contemporan. In ce masura ne putem prezice destinul? Aceasta este intrebarea care pluteste in aer deasupra celui de-Al Cincilea Munte si careia fiecare din noi incearca sa ii gaseasca raspuns.


Cam astea sunt propunerile mele pana acum ... Poate veniti si voi cu propuneri... Chiar as aprecia....

Mass destruction

Just below my skin i`m screaming !!!

Fred & Rita are in the mood 2...DANCE!

marți, 6 noiembrie 2007

Gandul de dimineata


Marti ... 3 ceasuri rele ? Nu stiu .. nu chiar ... Si de ce tocmai 3?De ce nu 2? Sau 4? Sau de ce nu 2 si 3 sferturi? Oricum e clar pentru toata lumea ca marti poate fi in fiecare zi .. Am 16 ani si nu stiu daca e varsta de vina sau personalitatea mea deloc impunatoare, sau poate faptul ca orice detaliu prost asezat imi zgarie marginile sufletului din ce in ce mai adanc, pana ramane .. nimic, dar simt ca totul in jur incearca sa imi distruga optimismul si cheful de .. orice. Simt ca nu sunt in stare de nimic, ca nu pot sa duc la bun sfarsit nici macar o ecuatie la matematica sau propozitia asta mult prea lunga si care exprima mult prea putin din ce incerc sa evidentiez. Stiu ca sunt prea emotiva, ca plang prea des, ca rad prea mult, ca ma bucur prea repede. Dar nu asa ar trebui sa fie ? Nu ar trebui sa rad din tot sufletul meu ? Sa ma bucur ca ma trezesc si se vede frumos reflexia soarelui in balta? Sa plang cand ma enervez ? Sa tip cand stiu ca am dreptate ? Sa ma fac auzita ? Sa stiu ca desi eu sunt mica, nici ceilalti nu sunt mai mari ? Nu e normal sa ma afecteze ca sunt multe lucruri in fata carora sunt neputincioasa? Nu e normal sa disper ca ma lupt in nestire pentru o cauza ce pare, de multe ori, pierduta? Atatea contradictii imi ocupa mintea si timpul incat ii invidiez pe cei a caror singura preocupare e o nota buna la fizica sau la mate. Ma enerveaza cand ei se uita la mine urat pentru ca nu-mi pasa ca iau o data un 3 si trec indiferenta pe langa neplacuta experienta.. Desi mi se spune ca nu pot si ca nu am capacitatea stiu sa demonstrez ca doar am momente in care nu vreau... sau nu imi pasa. Momente dedicate sufletului meu, momente in care sunt atat de captivata de o carte incat citesc si la fizica, pe sub banca desigur, cu riscul sa fiu prinsa ... si imi place... si traiesc cartea, si simt emotiile din carte. Momente in care stau duminica in biserica si chiar imi place .. Momente in care simt ca exista un Dumnezeu care chiar intelege toata nebunia asta. Momente in care ascult muzica... Muzica buna care imi intra direct in suflet si stie sa racaie exact unde trebuie. Muzica aceea care ma face sa plang, sau care ma face sa ma ridic de jos, care ma motiveaza intr-o directie. Acorduri ce imi dau senzatii ce oscileaza intre suflet si minte. Note ce imi inunda mintea si ma elibereaza din lumea limitata in care traiesc, si note ce ma aduc cu picioarele pe pamant si care ma ajuta sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca exist si pentru viata fericita ce mi-a fost daruita. Atunci realizez ca poate nici altii nu merita sa le dau sufletul meu in schimbul unei pete de culoare in viata mea, dar nici eu nu merit multe. Si atunci ... prefer sa traiesc o viata plina de intrebari fara raspuns decat o existenta simpla, ce trece neobservata.